de Iulia Tuns

„Cu cât ne asemănăm mai mult cu lumea cu atât vom fi mai acceptaţi”, îmi spunea cineva. Prima mea reacţie la această afirmaţie a fost una de respingere. Adică, cum?  N-a intrat destul lumea în biserică încât să nu mai existe nicio deosebire între cele două? Dar apoi nu asta ar trebui să fie misiunea bisericii, de a trăi în lume, neseparată de ea? Se poate însă realiza acest lucru fără compromis?

Hristos a stat la masa la care se consuma alcool fără a se îmbăta. A intrat unde dansul era permis şi a rezistat premizei potrivit căreia pocăiţii îl blamează. A stat printre prostituate, vameşi, mai exact cu depravaţii societăţii, fără a le copia comportamentul. Însă câţi dintre cei mai bisericoşi ar putea azi să-şi păstreze moralitatea intactă dacă ar adopta un model similar?

Corintenii existau doar în vremea lui Pavel sau sunt şi azi? Curvia, adulterul, sinuciderea, hoţiile, minciuna stau încriptate pe frontispiciile bisericilor noastre. Drept dovadă că diferenţa dintre sfânt şi profan este doar de nume. Faptic lucrurile se asemănă. Dar nu despre asta e vorba de fapt? Să ne asemănăm cu lumea. Care lume? Care biserică? Dacă cele două sunt identice.

Cum ar fi să vezi la o masă într-un club de striptease câţiva tineri din corul bisericii, care stau de vorbă cu un adolescent împătimit al locului? Sau într-un bar în mijlocul vaporilor de alcool, al fumului dens şi al spiritelor malefice un pastor ce serveşte o halbă de bere cot la cot cu un beţiv? Evident concluzia ar fi una simplă: să fie daţi afară din rândul enoriaşilor. Şi totuşi Hristos a reuşit să fie sfânt, chiar în mijlocul celor contopiţi cu păcatul. Atunci putem spune că doar purtătorii de Hristos pot face diferenţa în ce priveşte asemănarea cu lume? Însă câţi dintre ei mai sunt printre noi azi?