de prof. drd. Bebe Ciausu

            Pe data de 16 August 1977, în urma unei supradoze de droguri, a murit unul dintre cei mai populari oameni ai secolului XX, Elvis Aron Presley, cunoscut ca „Regele Rock ‘n Roll-ului”. Cei mai mulţi fani ai celebrului cântăreţ, ştiu tot felul de lucruri despre acesta, însă prea puţini sunt cei care ştiu că Elvis s-a născut şi a crescut într-o familie de credincioşi penticostali, care frecventa cu regularitate serviciile de închinare ale micuţei biserici din Tupelo, Mississippi. De fapt, vocea lui a fost remarcată în timp ce cânta în corul acelei biserici. Pe parcursul unei cariere care a depăşit două decenii, Elvis a stabilit numeroase recorduri, atât în ceea ce priveşte numărul de spectatori, cât şi vânzările albumelor sale. Astăzi, la peste 30 de ani de la moartea sa, este cel mai profitabil star decedat, muzica şi filmele sale generând venituri de peste 45 miloane de dolari anual. Mai mult, pentru unii dintre fanii săi, Elvis Presley a devenit un dumnezeu, în cinstea căruia au fost întemeiate biserici, precum: „Prima Biserică a lui Isus Cristos, Elvis” sau „Prima Biserică Presleyteriană a lui Elvis cel Divin” (Australia).

A devenit de foarte tânăr unul dintre cei mai bogaţi şi celebri cântăreţi din lume, lucru care l-a făcut uneori să uite de unde a plecat. Arunca cu banii în toate părţile şi obişnuia ca, în crizele de euforie provocate de droguri, să ofere Cadilac-uri celor ce-i făceau pe plac. Când îşi revenea, Elvis se aşeza la pian şi cânta melodii pe care le învăţase la biserică, precum: „Măreţul Har”, „O, scumpă zi!”, „O, Doamne mare!” „Cunosc o iubită capelă” sau „Am fost cu Domnu-n grădină”.

Cum a ajuns oare, docilul Elvis să se transforme într-un om plin de orgolii, vicii şi patimi? Încetul cu încetul. Pe nesimţite. Succesul a fost o ispită atât de mare pentru el încât nu a putut să-i reziste. Aspectul fizic plăcut, vocea frumoasă şi abilitatea de a face senzaţie pe scenă l-au transformat într-un „idol” pentru milioane de tineri, dar totul avea să se dovedească a fi o capcană fatală a celui rău.

Era o vreme când Satan încerca să-i distrugă pe cei ce credeau în Dumnezeu, târându-i în faţa judecătorilor, care-i condamnau la moarte, fie prin decapitare, răstignire, ardere pe rug sau înfometare. Dar, aşa cum spunea apologetul creştin Tertulain la sfârşitul secolului al doilea d.Cr., cu cât erau ucişi mai mulţi creştini, cu atât mai mult se înmulţeau, pentru că „sângele martirilor era sămânţa creştinismului”. Când era ucis un creştin, se converteau alte sute. Satan eşuase lamentabil, trebuia să-şi schimbe metodele. Şi a făcut-o. Cu succes.

Astăzi, ispitele comodităţii, bunăstării, împlinirii fizice sunt incomparabil mai distructive decât cea a prigoanei. Se pare că Satan a găsit formula ideală pentru a-i distruge pe creştini. Vance Havner spunea în secolul trecut: „Creştinismul a fost mult mai glorios când copiii lui Dumnezeu erau aruncaţi cu miile la fiare, decât atunci când au început să-şi facă abonamente la spectacole.”

1. Iminenţa ispitelor. De la alungarea sa din cer, Satan îşi petrece fiecare clipă punându-şi la cale răzbunarea împotriva lui Dumnezeu. Şi cu ce l-ar putea îndurera mai mult pe Dumnezeu decât să-i pervertească fiii prin vicleniile sale. De aceea, Domnul Isus ne-a avertizat cât se poate de serios: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26:41). Iacov spune: „Nimeni când este ispitit să nu zică: sunt ispitit de Dumnezeu ” (1:13 - subl.ns.). Problema nu se pune dacă vom fi ispitiţi, ci cum vom reacţiona în faţa ispitelor. O atitudine potrivită (duhovnicească) ne va conduce spre biruinţă, pe când o atitudine nepotrivită (firească) ne va conduce spre păcat şi moarte.[1]

            Astăzi, majoritatea teologilor sunt de acord că ispita este, prin natura ei, neutră. Cuvântul peirasmos (forma substantivală a verbului tradus prin „a ispiti”) are în limba greacă sens neutru. El poate lua, însă, conotaţii negative sau pozitive în funcţie de context.[2] De exemplu, în Iacov 1:12, termenul peirasmos este folosit cu sensul de „încercare” sau „testare, iar în versetul 13 cu sensul de „tentaţie” sau „solicitare spre rău”. Acelaşi cuvânt (în formă verbală sau substantivală) este folosit atât cu scop negativ, cât şi pozitiv, diferenţa constând în răspunsul omului în faţa ispitei. Dacă omul credincios răspunde cu o atitudine de ascultare de Dumnezeu, înseamnă că a trecut testul; ispita a însemnat pentru el în această situaţie un privilegiu de a se apropia şi mai mult de Dumnezeu şi de a-L onora prin alegerea făcută. Însă, dacă cedează tentaţiei, înseamnă că a picat testul şi L-a dezonorat pe Dumnezeu.

            Ispita este o armă a Satanei cu care încearcă să-i ademenească pe creştini, însă ea nu este o problemă în sine. Dacă persoana ispitită, va înlătura imediat din mintea sa şoapta celui rău, va ieşi învingător. Dar dacă nu o dă la o parte, ci mai stă pe gânduri, atunci trece în cea de-a doua fază, a poftei. Pofta va duce acea ispită până în faza în care omului îi va fi mult mai greu ca să renunţe la gândurile, imaginile, scenariile create. Cel mai comun termen grecesc pentru poftă este epitumeo, care este compus din două părţi: epi (a-ţi direcţiona, a-ţi focaliza privirea sau gândurile asupra unui lucru) şi tumeo (a fi consumat, mistuit de ceva). Prin urmare, pofta înseamnă să fii mistuit de propriile gânduri, imagini, scenarii pe care nu le mai poţi ţine sub control.[3] De aici, nu mai este decât un pas mic până la păcat. Totul s-a întâmplat deja în mintea mea, iar săvârşirea păcatului va fi doar o problemă de timp. Or, odată înfăptuit păcatul, aduce cu sine moartea. Iacov spune: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului şi păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea” (1:15).

2. Intensitatea ispitelor. Apostolul Pavel spune clar în 1 Corinteni 10:12-14 că Dumnezeu nu va îngădui niciodată ca ispitele să fie peste capacitatea noastră de a le face faţă, dar haideţi să ne aducem aminte în ce context o spune. Creştinii au pus bazele unei biserici în Corint, însă ea avea să fie frecventată de oameni care aparţineau acelei culturi decadente. Dacă doreau să-L urmeze pe Isus, gândiţi-vă numai la toate obiceiurile şi tradiţiile la care erau nevoiţi să renunţe! Nu este foarte greu să ne imaginăm oameni care ar fi putut să spună: „Frate Pavel, ne-am dăruit viaţa lui Isus Cristos, aşa cum ne-ai învăţat. Am înţeles că El ne va schimba viaţa şi ne va face făpturi noi. Dar, de ce mai simţim încă nevoia de a face toate lucrurile de dinainte de a ne converti la creştinism? De ce mai simţim atracţie pentru plăcerile din trecut?”

S-ar prea putea ca Pavel să fi avut de-a face cu astfel de situaţii când a scris pasajul amintit, din care despreindem două idei majore. Mai întâi, afirmaţia lui Pavel ne pune în gardă, avertizându-ne că nici cei mai tari creştini nu sunt invulnerabili în faţa tentaţiilor: „Cine crede că stă în picioare, să ia bine seama să nu cadă!” Să ne aducem aminte doar de exemplul lui Petru, care s-a crezut tare, dar care avea să constate doar câteva ore mai târziu cât de tare s-a înşelat. În  al doilea rând, cuvintele apostolului sunt dătătoare de speranţă. Faptul că Dumnezeu nu va permite niciunei ispite să fie mai intensă decât putem noi răbdam ne face să credem că avem, prin Cristos, puterea de a face faţă oricărei ispite.

            Însuşi Domnul Isus Cristos a fost ispitit, ceea ce înseamnă că Omul cel mai sfânt care a trăit vreodată pe pământul acesta a simţit aceleaşi frământări ca şi noi. În Evrei 4:15 citim că: „… n-avem un Mare Preot , care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fostg ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” Singura diferenţă dintre El şi noi este că El nu a cedat niciodată ispitelor; n-a păcătuit niciodată, deşi intensitatea ispitelor cu care s-a confruntat El a fost mult mai mare decât vom experimenta noi vreodată. De fapt, aşa cum spunea C.S. Lewis: „Cristos, pentru că a fost singurul om care nu a cedat niciodată în faţa ispitei, este singurul care cunoaşte pe deplin ce înseamnă să fii ispitit”.[4]

            Auzim uneori oameni spunând: „Am fost copleşit de ispite, a fost mai mult decât am putut eu îndura, a fost peste puterile mele”, dar nu este deloc adevărat. Ori de câte ori cedăm ispitelor, o facem pentru că am ales să păcătuim. Adevărul biblic este că Dumnezeu nu va permite niciodată să ne confruntăm cu ispite cărora să nu le putem rezista. Doar că noi alegem să renunţăm prea uşor la luptă. Ori, când facem aşa ceva, nici măcar nu ştim cât de mare a fost intensitatea ispitei cu adevărat. Dacă ne-am aşezat jos când s-a abătut furtuna asupra noastră, de unde să ştim cât de intensă era dacă decideam să înaintăm prin ea? Dacă am întors spatele pe câmpul de luptă şi am luat-o la fugă, de unde să ştim cât de puternic a fost inamicul?

3. Izbânda asupra ispitelor. „Împreună cu ispita, scrie Pavel, [Dumnezeu]  a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea , ca s-o păuteşi răbda” (1 Corinteni 10:13). Ori de câte ori Dumnezeu permite să fim ispitiţi, are pregătite mai dinainte soluţiile cele mai potrivite ca să ieşim teferi din luptă. Din perspectiva Sa, trapa de evacuare şi scara de urgenţă sunt mereu pregătite pentru noi. Cunoscutul misionar Jim Eliot spunea: „Nu încercaţi să descoperiţi cât de rezistenţi sunteţi în faţa ispitelor, ci când le vedeţi că vin spre voi, luaţi-o la fugă!” Termenul grecesc pentru „ieşire” are înţelesul unei trecători printre doi versanţi periculoşi. Când eşti prin în capcană, când ţi se pare că nu mai ai scăpare, că ispita este peste puterile tale, Dumnezeu îţi arată o potecă îngustă pe unde poţi scăpa. Tot ce ai de făcut este să te îndrepţi înspre ea şi să nu te mai uiţi în urmă. Tu decizi dacă vei profita de experienţa şi ajutorul Celui „care a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat” sau mergi pe cont propriu. Haideţi să vedem câteva din căile de scăpare pe care ni le oferă Dumnezeu.

A. Vegherea atentă şi rugăciunea. În Noul Testament, Isus ne îndeamnă de două ori să folosim vigilenţa şi rugăciunea ca arme cu care să luptăm împotriva ispitelor. Mai întâi, ne învaţă în Rugăciunea Domnească să spunem Tatălui: „… şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău!” (Matei 6:13). Apoi, ne avertizează clar: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!” (Matei 26:41).Trebuie să ne începem fiecare zi rugându-L pe Tatăl nostru să ne ajute să avem simţurile treze, şi să fim atenţi la şiretlicurile diavolului.

 B. Împotrivirea în faţa anumitor ispite. În 4:7, Iacov ne îndeamnă să rămânem fermi pe poziţie şi să nu capitulăm în faţa lui Satan. Avem promisiunea că, dacă vom lupta cu curaj, în cele din urmă diavolul va fugi de la noi. Bineînţeles că atunci când va trebui să facem asta, va fi nevoie să fim îmbrăcaţi în armura Duhului Sfânt (Efeseni 6:10-18).  Nu aş sfătui pe nimeni să încerce măcar să se împotrivească celui rău, fără a fi „blindat” cu armura Duhului. Satan este un adversar redutabil, cu o experienţă de câteva mii de ani mai mare decât a oricăruia dintre noi. Însă, sfinţiţi în Duhul şi îmbrăcaţi în echipamentul Său de luptă, dacă veţi avea curajul să vă împotriviţi celui rău, veţi fi răsplătiţi cu imaginea acestuia văzut din spate cu coada între picioare.

C. Fuga din faţa altor ispite. Uneori este nevoie să ne împotrivim diavolului plini de curaj, alteori să o lăum la sănătoasa din faţa lui. Cunoscutul satirist Mark Twain a spus odată că: „Există câteva modalităţi eficiente de apărare împotriva ispitelor, dar cea mai sigură este laşitatea.” Iar David Jeremiah spunea că „Sunt clipe când laşitatea este doar un alt termen pentru înţelepciune.”[5] Noul Testament ne oferă trei tipuri de păcate din faţa cărora trebuie să fugim cu cea mai mare viteză.

a). Fugiţi de idolatrie. 1 Corinteni 10:14: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fugiţi de închinarea la idoli“. Când vom vedea că inima nostră se lipeşte prea tare de lucrurile şi persoanele preferate şi că Dumnezeu începe să piardă teren în favoarea lor, nu mai trebuie să stăm pe gânduri pentru a ne face planuri, nici să organizăm dezbateri pe această temă, ci pur şi simplu trebuie să fugim de aşa ceva.

b). Fugiţi de curvie. De două ori ni se spune în Noul Testament să  fugim cât putem de repede atunci când ne confruntăm cu imoralitatea sexuală: „Fugiţi de curvie!” (1 Corinteni 6:18); „Fugi de poftele tinereţii…” (2 Timotei 2:22). Nu ştim dacă şi în primul secol d.Cr. imoralitatea sexuală era un flagel atât de răspândit ca în vremea noastră, când statisticile spun că peste 75% din bărbaţii căsătoriţi au avut relaţii intime cu alte femei, când peste 60% din femeile căsătorite şi-au înşelat măcar odată soţul şi când 8 fete din 10 îşi pierd virginitatea înainte de a împlini 18 ani, dar avertizarea lui este cât se poate de serioasă. Imoralitatea nu este o ispită cu care să te joci sau să faci pe viteazul în faţa ei, ci una din faţa căreia trebuie să fugi.

            Luaţi-i ca exemplu pe Iosif, care a rezistat avansurilor acelei doamne rafinate din înalta societate egipteană şi pe Iov care a spus: „Am făcut un legământ cu ochii mei să nu-mi opresc privirile asupra unei fecioare” (Iov 31:1). Mai devreme sau mai târziu, ispita va veni. Diavolul îşi va pregăti cu migală momeala cea mai potrivită. Dar aduceţi-vă aminte ce spunea Martin Luther despre păsările pe care nu le putem opri să zboare deasupra capului nostru, dar le putem opri să se cuibărească în capul nostru.

            Nu subestimaţi niciodată puterea acestui păcat!

c). Fugiţi de lăcomie. „Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea” (1 Timotei 6:10-11).

            La începutul articolului l-am dat exemplul pe Elvis Presley, care, deşi avea mult mai mult decât a visat vreodată, din punct de vedere material, a murit nefericit în urma unei supradoze de droguri. De ce? Pentru că, pe undeva pe drumul celebrităţii, s-a oprit să se joace cu fiecare dintre cele trei ispite. Şi când a observat că a căzut în plasa Satanei, că toate lucrurile pe care le adunase în inima lui l-au scos pe Dumnezeu afară şi l-au pustiit de tot de fusese frumos, că nici colecţia de Cadillac-uri, nici femeile, nici banii, nici vilele luxoase, nici măcar muzica pe ca o iubea atât de mult nu i-au mai adus satisfacţie, a început să se drogheze tot mai mult, până când a inima i-a cedat.

            Iacov scrie, prin Duhul Sfânt, că toţi cei care luptă cu toată puterea împotriva ispitelor, care se păstrează curaţi şi nu cedează în faţa momelilor plăcute ale Satanei, vor avea parte de răsplată nemaiîntâlnită: vor primi cununa vieţii. În antichitate, cuvântul „cunună” (gr. stefanos) are cel puţin trei asocieri diferite.[6]

(i) Cununa de flori care se punea pe capul tinerilor în ziua căsătoriei lor (Isaia 28:1,2; Cântarea Cântărilor 3:11). Cununa de flori era semnul bucuriei festive.

(ii) Cununa regală, care era purtată ca semn al autorităţii. De cele mai multe ori astfel de cununi erau din aur şi pietre scumpe (Psalmul 21:3; Ieremia 13:18).

(iii) Cununa de lauri care se punea pe capul învingătorilor în concursurile sportive. În acea vreme nu existau medalii ca astăzi şi nici nu se cânta imnul pentru învingători, ci primeau o cunună împletită din frunze de lauri (2 Timotei 4:8).

            Nu trebuie să alegem între cele trei sensuri pentru a vedea ce fel de cunună este cea pe care Dumnezeu a promis-o celor care ies biruitori în lupta cu ispitele, pentru că toate sunt incluse aici. Dar cum poate cineva care trăieşte într-o lume atât de coruptă şi dedată la păcat ca aceasta, să ducă o viaţă de biruinţă continuă, astfel încât la sfârşitul vieţii să primească premiul din mâna lui Dumnezeu? Voi încerca să răspund printr-o ilustraţie.

            În cartea sa, Nefericitele secrete ale vieţii de creştin, Tim Stafford povesteşte cum submarinul Thresher a coborât odată în adâncul oceanului peste limita admisă şi a fost strivit de greutatea şi presiunea apei. Submarinul s-a pulverizat în fragmente atât de mici din cauza imploziei încât, mai târziu, aproape nimic n-a putut fi recuperat din el. Un submarin, cum se ştie, are nevoie de pereţi exteriori foarte groşi, din oţel, pentru a rezista presiunii apei la imersie. Dar încă nu s-a descoperit  materialulul adecvat pentru a rezista la scufundările în cele mai adânci oceane. Totuşi, este fascinant că în adâncimile unde submarinul de oţel a fost strivit, trăiesc peştişori care nu au nici o problemă. Care este secretul lor? De ce presiunea adâncului nu are nici un efect asupra lor, pentru că trupul lor firav este acoperit doar cu o pieliţă subţire, măsurabilă în micrometri? Un cercetător a descoperit că peştişorii aceia care trăiesc pe fundul oceanelor au o presiune interioară corespondentă presiunii exterioare. Dumnezeu i-a înzestrat cu ceea ce aveau nevoie ca să reziste în mediul acela.

            În mod asemănător, Biblia ne sfătuieşte să rămânem în fiecare zi lângă Dumnezeu pentru a primi puterea interioară de a rezista presiunii din exterior. Având Duhul Sfânt în noi, vom putea face faţă tuturor ispitelor şi vom putea duce o viaţă de biruinţă continuă. 

Commentary, editat de Frank E. Gaebelein şi J. D. Douglas (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1981), 169.

[2] John MacArthur, James - The MacArthur New Testament Commentary (Chicago: Moody Press, 1998),  45.

[3] Douglas J. Moo, The Letter of James, (Tyndale New Testament Commentaries), Grand Rapids: Eerdmans Publishing Co., 1985), 73.

[4] C.S. Lewis, Creştinismul redus la esenţe (Wheaton : S.M.R., 1987), 99.

[5] David Jeremiah în Pietre netede pentru uriaşii zilei, 82.

[6] A se vedea William Barclay, The Letter of James and Peter (Philadelphia: Westminster Press, 1976, Revised Edition), 28 şi Arlen L. Chitwood, Judgment Seat of Christ (Norman, Oklahoma: The Lamp Broadcast, Inc., 1986), 157.