de Petrică Răzvan

Nu te poţi juca cu el, pentru că el, cuvântul se poate întoarce împotriva ta, tocmai când ţi-e viaţa mai dragă. Dar cu speranţa că nu voi avea parte de asemenea nefericit eveniment am decis să scriu câte ceva, că doar trăim într-o ţară liberă şi în jur musteşte a democraţie. Şi cel mai fain lucru este că nu trebuie să fiţi de acord cu mine.

E o datorie să aperi adevărul, nu un capriciu. Nu pentru că te crezi buricul pământului, ci pentru simplul fapt că trebuie. Din penticostali ne-am metamorfozat peste noapte şi am devenit religioşi, adepţii lui Cain. Pe drumul obosit de aşteptare, de rutină, de surmenaj şi de plictiseală ne-am pierdut esenţa. Noi suntem cei mai cei, este meritul nostru, noi am deschis porţile raiului, noi…. Nimeni nu poate fi diferit, ceilalţi din jurul nostru sunt pericole, catastrofe. Cu alte cuvinte sunt pierduţi. Suntem nişte Caini ai secolului 21.  Ştiţi ce spune religia lui Cain? Spune că trebuie să fac aia şi aia, să fiu cât mai legalist, să nu ies din tiparul obişnuit, să am programe egale ca durată în fiecare duminică, să postesc atât, să mă rog numai pe genunchi, să îmi pun cravată, ba să nu îmi pun că este îndreptată spre iad, să-mi acopăr capul într-un anumit mod, preferabil să fie legat în faţă cu trei noduri, fără breton, să mai cântăm încă un vers de cântare, să începem slujba la 9 că atunci se coboară îngerii, să nu avem tobe, să fim toţi îmbrăcaţi la fel dacă se poate ca pionierii lui nea Nicu, să nu fac facultate de teologie, pentru că ea, cunoştinţa îngâmfă, şi să nu fiu prieten cu cei din lume. Religia lui Cain nu era închinarea la un Dumnezeu fals, ci închinarea greşită la adevăratul Dumnezeu. Dar această religie, prea elevată să omoare un miel, n-a ezitat să îl omoare pe fratele său Abel. Spunea azi un profesor, că dacă ar intra în biserică la noi unul cu creastă de cocoş, l-am pofti afară şi l-am trimite direct în iad, pentru că nu are loc între noi, sfinţii. Suntem interesaţi de oameni doar în săptămâna de evanghelizare, în rest, dă-i încolo. Nu prea îi iubim. Prieteni nepocăiţi nu avem, sau dacă avem îi ameninţăm cu duhul mâniei, în loc să îi ridicăm cu duhul blândeţii. Atitudinea lui Cain ne caracterizează pe cea mai mare parte dintre noi. Nu le dăm în cap la propriu, ci îi omorâm cu vorba în fiecare zi. Noi ar trebui să fim prietenul vameşilor şi al păcătoşilor şi nu duşmanii lor. Noi ar trebui să fim adevăraţi ambasadori ai cerului. Noi ar trebui să îi încurajăm, să le spunem despre Dumnezeu, să nu le impunem din start reguli. Dragii mei, există loc de diferenţă în grădina lui Dumnezeu, şi este momentul să facem o diferenţă. Nu trebuie să fie toţi la fel. Pot să fie şi carismatici, şi ortodocşi, şi catolici, şi reformaţi. Nu credeţi?

Nu ştiu ce să mai zic, şi nu cred că mai am timp să zic ceva. Mă grăbesc. Trebuie să ajung la biserică şi nu ştiu unde mi-am pus cravata…

… Sau nu mi-o trebuie că doar este îndreptată spre iad.