Misiune de evanghelizare

La Colegiul Biblic, pe lângă acumularea de cunoştinţe, suntem preocupaţi de formarea practică. Ceea ce studenţii învaţă în mod teoretic ne dorim să și aplice. Astfel vineri, sâmbătă şi duminică, 12-14 iunie, studenţii din anul I au slujit într-o localitate din judeţul Sălaj unde nu este niciun evanghelic. Ei au ajutat oamenii din sat la muncile lor obişnuite, iar împreună cu Primăria au participat la un program de curăţare a satului prin amenajarea spaţiilor publice, vopsirea copacilor, curăţarea şanţurilor şi alte astfel de acţiuni, care să îi aducă pe studenţi mai aproape de oameni şi în felul acesta să se poată crea cadrul în care oamenii să participe în fiecare seară la seri de evanghelizare organizate la Căminul Cultural al satului. Duminică dimineaţa studenții au ținut un serviciu de evanghelizare în căminul cultural, în care sătenii au putut auzi rostit mesajul dragostei lui Dumnezeu.

Pe lângă studentii CBEE au mai fost prezenţi tineri din bisericile din Valea lui Mihai şi din Chiribiş. Beni Popa, reprezentantul MTU, Misiune Transculturală şi Ucenicie, a facilitat această misiune, misiunea constituindu-se în acelaşi timp şi o provocare pentru tinerii prezenţi, la misiunea pe termen lung.

Diamantul Domnului

“Zelul misionar nu creşte odată cu întărirea convingerilor teologice, nici nu izbucneşte din credinţele minţii, ci se întăreşte odată cu dragostea.” (Roland Allen, misionar penticostal în China).

Almaşul este cea mai scumpă băutură din familia caviarelor, iar cuvântul înseamnă Diamant. Acesta este şi numele satului spre care am pornit alături de colegii mei vineri, foarte de dimineaţă. Zece studenţi la teologie, aflaţi în plină perioadă de sesiune, invitaţi să Îl prezinte pe Isus Cristos în Almaşu Mare şi Almaşu Mic.

Aparent, nimic din semnificaţia numelui nu se găseşte în aceste două sate. Atmosfera aminteşte de Moara cu Noroc şi satul ardelenesc descris de Slavici. Gospodăriile sunt lipite una de cealaltă, construite în paralel, şi un drum lung ce străbate întreg satul între ele. Fiecare casa are pe langă ea, cel puţin un câine, care se întrec lătrând ziua întreaga, profitând de fiecare ocazie să-şi prezinte capacităţile vocale. Foarte aproape una de alta stau şcoala şi nelipsitul birt, adevăratul centru de răspândire a veştilor ce circula prin sat.

Am fost primiţi cu multă căldură de familia fratelui Marius, liderul de tineret de la singura biserică evanghelică din zonă. Soţia acestuia, Adela, părea neobosită în a se osteni să nu ne lipsească nimic şi să-i poarte de grija fetiţei de numai 10 luni a familiei, Rahela. După un timp de cunoaştere şi părtăşie cu tinerii din loc, ne-am împărţit în două echipe. Jumătate au rămas în Almaşu Mare, iar cu cealaltă jumătate am mers în Almaşu Mic, un sat aflat la 2 km depărtare.

Strategia noastră era simplă. Văruim pomii din faţa caselor şi aşteptăm ca oamenii să ne întrebe ce facem. După ce le explicăm că facem muncă voluntară în parteneriat cu primăria, îi invităm să participe la un spectacol religios, la Căminul Cultural sâmbătă seara. Am mizat pe pofta oamenilor de a vorbi şi am folosit aceste elemente ca şi trambuline pentru a discuta cu oamenii despre mântuirea sufletului şi porunca lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor de a se pocăi şi de a avea o relaţie reală cu El.

Vineri, împreună cu noi, au tăbărât deasupra satului nori grei de ploaie. Prognoza nu era deloc îmbucurătoare; s-au anunţat ploi serioase pentru întreaga zi în întreaga regiune. Aveam doar trei zile la dispoziţie, iar irosirea uneia dintre ele nu era o opţiune. De parcă nu era de-ajuns, în apropierea casei în care ne-am adăpostit în Almaşu Mic, era o înmormântare care avea să aducă împreună toţi oamenii din sat.

Împreună cu echipa, am continuat să ne rugăm şi să cântăm, implorând o minune. Copacii aşteptau să fie văruiţi, iarba tăiată, iar inimile noastre ardeau de dorinţa de a spune tuturor despre un Cristos real, Care S-a făcut cunoscut şi Care nu a împlinit planul măreţ de salvare a omului pentru a sta închis în biserică peste săptămână, ci pentru a petrece cu acesta, pentru a deveni Stăpân peste viaţa acestuia. După un timp de părtăşie în jurul Cuvântului, unul dintre băieţi a dat buzna în cameră strigând: “A ieşit soarele!”

Nu am înţeles decât mai târziu că, dacă nu ar fi plouat, o parte din oameni ar fi ieşit să muncească pe câmp; cum am fi putut şti că participând satul întreg la înmormântare, vestea despre sosirea noastră s-a răspândit instantaneu, stârnind curiozitatea şi interesul oamenilor. Ploaia a revenit, numai cât să luăm masa de prânz, după care ne-am continuat misiunea.

Cei mai mulţi dintre oameni s-au arătat plăcut surprinşi de acţiunea noastră, şi deschişi la mesajul ce-l purtam. Mai mulţi almăşeni ne-au invitat în casele lor, servindu-ne cu ce aveau la îndemână. Am întâlnit oameni cu o sumedenie de întrebări despre Cristos şi Împărăţia Sa şi alţii zdrobiţi de mesajul pe care îl auzeau întâia dată. În Almaşu Mic nu este nici o biserică evanghelică. Unii dintre cei mai în vârstă şi-au amintit că, în vremea copilărie dumnealor, erau catolici dar, “s-au schimbat şi ei odată cu vremurile”. Vineri seara, împreună cu întreaga echipă, ne-am bucurat să împărtăşim toate câte le-am trăit sub călăuzirea Acelui Care, în taină, pe toate le orchestra după buna Sa plăcere. Era doar uvertura unei istorii de neuitat, pentru fiecare dintre noi.

Sâmbătă dimineaţa, hotărâţi să nu pierdem nici o clipă, ne-am trezit devreme şi am pornit spre satul ce aştepta să fie văruit până la capăt. Fiind sâmbătă, am avut oportunitatea să vorbim nu doar cu persoane în vârstă, ci şi cu tineri şi adulţi, oameni pe care îi provocam să-L caute pe Acela Care abia aşteaptă să se lase descoperit. După o asemenea zi, aşteptam cu toţii întâlnirile de la Căminul Cultural ce se desfăşurau în acelaşi timp în ambele sate. Ne rugam unii pentru ceilalţi şi, cu emoţie, aşteptam…

Întâlnirea trebuia să înceapă la ora 18. Mai erau doar câteva minute şi sala, echipamentul, cei implicaţi, toate erau pregătite. Lipseau doar ei. Almăşenii. Ceva nu era în ordine. Toţi acei oameni încântaţi de venirea noastră, deschişi să primească Cuvântul ce-l purtam… unde erau? Am început cu toţii să ne rugăm. Rugându-mă, am pornit să urc deluşorul de lângă Cămin, cerându-i lui Dumnezeu să onoreze Cuvântul Său. De odată, am întors privirea şi am văzut mai mulţi bărbaţi adunaţi în curtea Căminului. Când m-am apropiat să văd mai bine, am înţeles că era părintele din sat cu oamenii lui, veniţi să ne ceară socoteală pentru întâlnirea noastră. Înţelegeam acum unde erau toţi oamenii noştri. Am intrat în dialog cu dânşii explicându-le că nu urma să avem o seara de rugăciune, aşa cum au auzit, ci o sărbătoare a bucuriei, o sărbătoare a Domnului pe Care Îl slujeam şi noi, şi dumnealui deopotrivă. Auzisem de la oamenii din sat, ca preotul nou, tânăr, care venise de aproape doi ani e om bun şi gospodar şi speram să mă întâlnesc cu dumnealui.

Câtă vreme au durat discuţiile din curtea Căminului Cultural, am văzut oameni apropiindu-se, dar care au plecat imediat ce au înţeles că acestea nu sunt tocmai colocviale. Totuşi, după ce am discutat puţin împreună, şi i-am asigurat de intenţiile noastre paşnice, ne-am despărţit schimbând numerele de telefon, cu permisiunea de a ne relua întâlnirea.

Am intrat în sală mai degrabă resemnaţi, gata să ne predicăm nouă înşine, dar n-am apucat să ne plângem de milă. Fără veste, o grămadă de copii au luat cu asalt Căminul Cultural, dornici să participe la programul nostru. Planul iniţial s-a pierdut de la sine şi am început întâlnirea adresându-ne lor. Până ce am învăţat împreună “Isus ştiu mă iubeşte”, pe băncile din spate, au început să ajungă şi alţi almăşeni, dintre cei care nu s-au lăsat intimidaţi de micul eveniment de dinainte.

A fost o mare bucurie să cântăm împreună, să ascultăm poezie şi un mesaj provocator din partea unuia dintre colegii mei. După întâlnirea aceasta, am rămas în urmă să vorbim cu cei care au venit, în timp ce copiii au mers afară să se joace alături de colegele noastre. După plecarea celor mai mari, ne-am alăturat şi noi jocului copiiilor, până când au venit maşinile să ne ducă “la bază”, în Almaşu Mare.

Vineri dimineaţa, am rămas la biserica penticostală din sat, provocându-i pe fraţi să continue lucrarea începută între ei. Ne-am bucurat să cunoaştem tineri dedicaţi, oameni cu un potenţial foarte mare în ce priveşte lucrarea din cele două sate. Ne rugăm ca ei să meargă înainte, şi zelul misionar ce l-am văzut în ei să se intensifice odată cu dragostea şi dorinţa de a-i vedea mântuiţi pe cei fără de Dumnezeu.

În începutul acestei lucrări, am scris că, aparent, nimic din cele două sate nu se identifică cu semnificaţia numelui - Diamant. Doar aparent pentru că sunt convins, că, dincolo de casele dărăpănate, locuite de bătrâni uitaţi acolo de timp, alături de câţiva tineri care se încăpăţânează să rămână, Dumnezeu are o imagine mult diferită faţă de a noastră. El vede potenţiali fii ai Împărăţiei, oameni gata să fie câştigaţi şi să fie la rândul lor purtători ai numelui lui Cristos.

Înainte de a pleca, duminică, am avut parte de un moment ce ne-a uimit şi încântat pe fiecare. După biserică, am fost, cu întreaga echipă, să vizităm o soră în vărstă, invalidă. Am găsit-o în pat, plină de energie, aşteptându-ne. Ea, ştia că venim, deşi nu a anunţat-o nimeni. Ne-a povestit cu bucurie cum Domnul se foloseşte de boala ei, cum le recită poezii pe care le ştie “fără carte” despre jertfa mântuitoare a lui Cristos, doctorilor. Ne-am despărţit cu greu de dumneaei, dar cuvintele ei sintetizează toată lucrarea noastră în acel loc.

Vă mulţu… NU! Nu vouă vă mulţumesc ci Domnului, că El v-a trimis la noi. Voi aţi crezut că aţi vrut voi să veniţi. Nu-i aşa? Da’ de unde. Uite-aşa a vrut El.

Pe El să-L lăudaţi!

Răzvan Reşte

anul I, CBEE