de profesor Ghiţă Mocan

Toamna se numără… pelerinajele. La Iași, dar și la București, mii de români se pun în mișcare cheltuind resurse de tot felul. Zeci de ore de așteptare, nervi întinși la maxim, nădejdi amânate și o atingere fugară. Pictat în tușe nervoase, tabloul devoțiunii noastre mioritice îți atrage privirile. Răsfoiești ziarele, asculți la radio sau privești la televizor, iar concluzia este aceeași: pioșenia multor semeni iese din matcă.

Portalul www.crestinortodox.ro ne vine în ajutor. Bănuind inadecvarea noastră teologică, adepții venerării moaștelor ne înghesuie argumente care se vor a fi zdrobitoare. Să fim cu luare aminte, așadar, la povețele d-lui Dumitru Popescu (http://www.crestinortodox.ro/viata-de-apoi/69169-cinstirea-sfintelor-moaste). Demersul începe cu Sfânta Scriptură, iar autorul invocă argumentul clasic: învierea mortului aruncat peste oasele lui Elisei. Urmează apoi explicarea caracterului excepțional al cadavrelor celor declarați sfinți. Adică, datorită puterii dumnezeiești, oasele acestora se mențin în stare de incoruptibilitate, ceea ce înseamnă că au parte de o soartă postumă privilegiată. Încă ceva: sufletul lor și Duhul Sfânt continuă să rămână în legătură cu trupurile lor lipsite de viață. În fine, moaștele sunt o prefigurare a trupurilor de slavă de care credincioșii vor avea parte după înviere. Aflându-se într-o stare pronunțată de îndumnezeire, moaștele mediază între credincios și Dumnezeu prin personalitatea sfântului reprezentat.

Fără a fi malițios, îngăduiți-mi câteva aprecieri. În primul rând, alăturarea unei minuni vechitestamentare ce s-a produs în mod providențial (mortul cade peste oasele profetului, nu oasele sunt puse peste mort), cu atingerea unei racle este eronată sub aspect hermeneutic. În al doilea rând, premisa unei coabitări postume a sufletului cu corpul aduce atingere doctrinei despre moarte așa cum o găsim cu precădere la apostolul Pavel. Dacă mai susținem și o acțiune excepțională a Duhului asupra cadavrului, atunci eroarea dogmatică este și mai primejdioasă. În al treilea rând, analogia între moaște și trupurile proslăvite prin Înviere este dincolo de orice imaginație. Dacă învierea trupului este lucrarea directă a Mântuitorului, dacă noua entitate va fi de natură divină, cum am putea găsi un corespondent într-un pumn de oase prezervate grijuliu?! Dacă Învierea lui Hristos este pusă la îndoială la nivel global, trebuia să o răstălmăcim cumva și pe a urmașilor Lui. Rușinos totuși!

Închei dezolat și precaut. Nu cred în judecăți fariseice și în aruncatul cu piatra. Totuși, umblarea personală cu Dumnezeu nu are nevoie de elemente de genul acesta. Prin natura Lui, Dumnezeu este intangibil, iar noi nu ni-L putem apropia prin surogate. Iar dacă mai vine vorba de compromiterea demersului teologic, nu mai am nimic de spus. Este trist și revoltător. Fără discernământ, până și teologhisirea poate deveni o sminteală pentru mulți. Să fim atenți!