Așa suna un anunț în ziarul “Enigma veche”. Din curiozitate am apelat numărul de telefon scris și iată conversația avută:

- Alo.

- Bună ziua.

- Bună ziua.

- Vă sun în legătură cu anunțul dumneavoastră făcut în ziar. Mai este valabil?

- Care din ele?

- Cel cu anul 2008 pierdut, am răspuns.

- Acela! Da, este încă valabil. Vreți să-mi spuneți că l-ați găsit!!!, răspunde, cu un glas plăcut surprins.

- Nu, din păcate am trecut în 2009 și nu l-am putut recupera. Totuși dilema mea este cum puteți spune că ați pierdut doar un an?, îi răspund iritat.

- Ehe, la câți ani am adunat pe buletin am mai rămas cu prea puțini de urmat de acum înainte, răspunde cu vădită consternare.

- Aha, cred că ințeleg. Revenind la anul 2008; unde anume l-ați pierdut?

- Păi, stai să văd. Eram în tren, mergeam de la Vaslui la Galați. Și la o cotitură de drum s-a schimbat ceva. Nu-mi aduc aminte ce, știu doar că nu mai era 2008. Și cel mai rău îmi pare că tocmai mă duceam… . Acum l-am pierdut.

- Mergeați la un eveniment anume?

- Da, unul prea important să-l pierd. Și uite, eu am reușit, îmi răspunde. Aud cum își desface un șervețel și își suflă nasul. Se scuză că pentru o clipă s-a pierdut cu firea și fără să vrea i-au scăpat câteva lacrimi pe obraz. Îl liniștesc că nu face nimic, și-i spun:

- Chiar dacă 2008 a trecut, îl aveți pe 2009, și poate reușiți să recuperați ce ați pierdut în anii trecuți.

- Ușor de zis, însă prea greu de făcut, îmi răspunde pe un ton dezarmant.

- Indiferent ce ați fi pierdut, cred că se va putea recupera. Știți cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată.

Se lăsă o tăcere adâncă. Credeam că tocmai vom termina discuția, când îl aud spunând:

- Am avut o viață în care nu mi-a păsat de alții deloc, am făcut ce mi-a plăcut și când am avut chef. Însă acum îmi dau seama că n-am lăsat în urma mea decât durere, lacrimi și o mare dezamăgire. Dacă aș putea, aș vrea să șterg cu un burete tot și s-o iau de la capăt. Însă e prea târziu.

- Nu cred, îi răspund cu fermitate. Pot să vă întreb ceva?

- Desigur, îmi răspunde a lehamite.

- Mergeți la biserică?

- Normal, ca tot creștinul, vizibil afectat de întrebare.

- Dar ce vă îndeamnă să frecventați o biserică? Continuu să forțez nota.

Cade pe gânduri și nu-mi răspunde nimic preț de câteva secunde. Apoi parcă tocmai ar fi descoperit universul și-mi spune:

- Păi la biserică este Dumnezeu!!!, conchide cu mândrie în glas.

- Permiteți-mi să vă corectez. Dumnezeu n-are nevoie de o biserică în care să stea, El are la dispoziție întreg universul. El este Creatorul a tot ce vedem pe pământ, în aer și sub pământ. Fiind de necuprins, nu poate fi limitat la o clădire de biserică, așa cum de secole am încercat noi Să-L convingem că doar acolo I-ar fi locul.

Din nou se așterne o tăcere, de data asta ca de mormânt. Doar respirația din ce în ce mai agitată i se aude, și dintr-o dată izbucnește în plâns și strigă:

- Dacă Dumnezeu este pretutindeni și nu e nevoie de un ritual anume pentru a mă face auzit Lui, îmi poate răspunde la o întrebare?

- Chiar și la mai multe, însă nu toate răspunsurile vor fi după placul inimii dumneavoastră. De aceea, oamenilor le este mai ușor să-L ignore sau să caute răspunsuri la impedimentele vieții la vrăjitori sau în tot felul de chestii idolatre. Dumnezeul de care vă vorbesc nu caută să ne distrugă prin boli, războaie sau crize financiare. Toate acestea sunt consecințe ale acțiunilor proprii, luate după bunul plac al fiecărui individ în parte sau al unei anumite colectivități.

- Dar ce vrea Dumnezeu de la oameni? mă întreabă, cu un glas ca de copil.

- El vrea să aibă cu fiecare om o relație ca între Tată și un fiu sau o fiică. Legătura aceasta a fost însă frântă de păcatele fiecărui individ în parte.

- Atunci chiar nu mai există nici o speranță!, și se pregătea să închidă telefonul, însă l-am oprit spunându-i:

- Vedeți, așa am crezut și eu până când am aflat că Dumnezeu a găsit o modalitate de a reface relația ruptă dintre om și EL.

- Și cum anume a reușit acest lucru?

- El avea un singur Fiu, pe care a decis să-L dea ca preț de răscumpărare pentru noi. În jertfa Sa de pe Calvar, la care se adaugă decizia personală a fiecărui om de a accepta această reînnoire a legăturii dintre Dumnezeu și el, avem certitudinea unei vieți depline.

- Nu înțeleg. Adică toate eșecurile vieții mele, toate gunoaiele pe care le-am lăsat în lume prin comportamentul meu neadecvat și prin lipsa mea de moralitate, pot fi șterse?

- Da.

- Cum pot să am parte de această reabilitare sufletească și spirituală?

- Foarte simplu. Când veți închide telefonul, spuneți o rugăciune așa cum știți, din inimă, și cereți-I lui Dumnezeu iertare pentru tot ce ați făcut rău în viață, și o reabilitare în fața Sa prin sângele Fiului Său Isus Cristos.

- Vreau să vă mulțumesc pentru acest telefon, și să știți că deja simt cum Dumnezeu poate să-mi schimbe viața. Mulțumesc încă o dată. La revedere!, și a închis telefonul.

Regretul avut a fost că n-am știut cu cine am stat de vorbă și poate nu voi afla niciodată. De fapt, ce ar mai conta, câtă vreme discuția a fost una imaginară?

Frecventăm biserici, practicăm sportul rugăciunii în momente de criză, oferim câte o pâine pentru un sărac sau un cadou cu ocazia sărbătorilor, însă purtăm în suflet poveri de care nimeni nu știe. Crăciunul a devenit o sărbătoare a desfătării trupului, duminicile o corvoadă petrecută de dragul lumii prin biserică, timp în care pălăvrăgim ca niște oameni fără pic de respect pentru casa Domnului. Dar care biserică, atâta vreme cât postmodernitatea a transformat biserica în scenă de teatru? E timpul pentru un nou început. Un nou an ne stă în față. Putem să-l cotropim cu același entuziasm lumesc sau să luăm decizia înțeleaptă de a ne reînnoi legătura cu Creatorul divin.

de Iulia Tuns