Interviu  cu Sebastian Ţîrţîrău

de Darius Cornean

Misionar cu normă întreagă,

fondator al Societaţii Pelegrinul („Pilgrim Society”)

„Intenţia mea a fost de a căuta un sens diferit pentru viaţa mea”. Aşa a început totul. Impresionat de biografia doctorului David Livingstone, un misionar în Africa din sec. XIX,  decide mai apoi  să-şi vândă casa şi maşina şi să ia drumul Africii devenind astfel primul european adoptat de un trib de boşimani din Namibia, Africa. În 2001 devine misionar cu normă întreagă şi înfiinţează societatea Pelegrinul. În prezent, societatea misionară pe care a înfiinţat-o are o activitate misionară care cuprinde câteva continente.

Sebastian este din Botoşani, născut într-o familie de profesori de istorie şi filozofie, care numără cinci copii. În prezent este căsătorit, are o fetiţă de 16 ani şi locuieşte în Canada. A urmat tradiţia familiei şi la rându-i a devenit profesor. La 22 de ani Sebastian avea o viaţă dublă. În viaţa de zi preda istoria la clasele V-VIII, iar noaptea era un împătimit al stilului de muzică rock (împreună cu sora lui aveau o formaţie rock numită „Orizonturi noi” ), primind şi o poreclă:  „Bestia”.  În aceea perioadă, a primit nişte studii biblice despre cartea Daniel şi Apocalipsa de la una din elevele sale. Impresionat şi pus pe gânduri după ce le-a citit, caută un alt sens pentru viaţa lui. Îşi dă demisia de la şcoala unde preda şi urmează teologia la Bucureşti. După doi ani, în Ianuarie 1995, pleacă în Africa ca misionar unde îşi termină studiile începute în România

Primul lui contact cu lumea africană a fost tribul de boşimani.  În 2001 renunţa la activitatea pastorală din Biserica Adventistă din Canada, unde se stabilise între timp, şi devine misionar cu normă întreagă. Înfiinţează Societatea Pelerinul („Pilgrim Society”) care are ca obiectiv ajutorarea materială a triburilor izolate de lume şi evanghelizarea acestora. În timp, activitatea misionară s-a extins de la continentul african până la alte zone izolate de civilizaţie. În prezent misiunea lui Sebastian cuprinde: Deşertul Kalahari, din sudul Africii, Pădurea ecuatorială Amazon, în America de Sud, Congo, la populaţia de pigmei, Groenlanda şi populaţia de inuiţi din Nordul Canadei,  Papa Noua Guinee, Vanuatuu şi multe alte locuri.

D.C.: Ai fost extrem de impresionat de aventurile doctorului Livingstone în Africa, după ce i-ai citit biografia. A fost primul, singurul sau unul din factorii care te-au determinat să renunţi la tot şi să pleci misionar?

S.Ţ.: A fost un şir de momente care au precedat decizia mea. A început cu cartea lui David Livingstone şi a continuat cu alte împrejurări care mi-au cimentat decizia de a pleca ca misionar. Experienţa trecutului meu şi a convertirii mele, faptul că ştiam engleza de la o vârstă fragedă şi ştiam că pot să o folosesc în misiune, la fel şi franceza, au fost factori importanţi. Apoi ceilalţi paşi care au urmat, faptul că am plecat în Africa fără invitaţie de la nimeni, am primit viza fără bani sau sponsorizare. Toate lucrurile acestea mi-au dat de înţeles că Dumnezeu mă ghidează înspre o lucrare misionară, deşi nu ştiam că voi ajunge la tribul de boşimani atunci.

C.D.: Se pare că decizia de a pleca nu a fost un moment mistic, o revelaţie divină sau o intervenţie a lui Dumnezeu ca cea din momentul convertirii lui Saul, de exemplu. Cum ai descrie modul în care Dumnezeu te-a chemat şi călăuzit până aici?

S.Ţ.: Foarte mulţi se aşteaptă la o voce din cer, la un miracol şi atunci să plecăm cu toţii. Se întâmplă, dar nu atât de des cum cred unii. Chemarea lui Dumnezeu este câteodată extrem de subtilă, exact ca vocea blândă pe care a auzit-o Ilie: „Ce cauţi aici”? De foarte multe ori Dumnezeu Te conduce pe calea Lui fără prea multă extravaganţă şi zgomot, dar te conduce. În experienţa mea şi a familiei mele, am învăţat că în suveranitatea Lui Dumnezeu, El ne-a trasat această albie a chemării Sale şi noi am mers pe acolo.

C.D.: În perioada în care ai decis să pleci, erai căsătorit şi aveai o fetiţă de câteva luni. Cum a acceptat soţia decizia, se aştepta la aşa ceva?

S.Ţ.: Prin această căsătorie, soţia mea credea că ceva deosebit stă înaintea noastră. Datorită experienţei convertirii mele la credinţa în Dumnezeu, ea ştia că ceva deosebit se v-a întâmpla. Când am luat decizia să plec mi-a spus că rămâne acasă şi când sunt gata să o chem, va veni. Şase luni de zile am stat fără ea pănă a venit mai apoi cu fetiţa în Africa.

C.D.:  Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă soţia ta nu ar fi fost deacord cu decizia ta şi implicit ar fi refuzat să meargă misionară alături de tine?

S.Ţ.:  Probabil că nu mai era lângă mine, nu mai eram împreună. Divorţa sau mă părăsea, iar eu eram undeva singur într-o junglă sau undeva într-un deşert pentru că, o dată ce nu aveam familie nu aveam de ce să mai ies din junglă. Curentul popular în lumea neoprotestantă este că Dumnezeu este pe primul loc în viaţa unui om, apoi familia şi apoi lucrarea. Eu am o problemă cu teologia asta pentru că, dacă Dumnezeu spune: „Tu mergi în lucrarea aceasta”, cel de pe primul loc îmi spune unde să mă duc. Dacă Dumnezeu îmi spune să mă duc undeva, mă voi duce chiar dacă pe moment familia mea nu acceptă şi înţelege lucrul acesta. Isus a spus că cel care va lăsa case, pământuri, familii va câştiga de sute de ori mai mult. De obicei când cităm acest pasaj, încercăm să „protejăm” familia şi să nu o implicăm. Familia trebuie să se supună la ceea ce spune Dumnezeu despre lucrare. Cred că Dumnezeu mi-a dat soţia pe care o ştia că va „suporta” ideea de a fi misionar. Faptul că sunt căsătorit a constituit şi constituie un avantaj. Lucrarea a avut şi are o complexitate aparte şi credibilitatea lucrării a fost şi este mai mare. Se poate ca familist să faci o astfel de lucrare.

C.D.:  Care sunt dificultăţile pe care le-ai întâmpinat ca misionar pe plan spiritual, psihic şi fizic?

S.Ţ.:  Pe plan spiritual, opoziţia şi de cele mai multe ori aceasta vine din partea fraţilor mei în Christos. Deseori cei de lângă tine nu înţeleg ceea ce vrei să faci şi astfel se opun. Pe plan fizic, în triburile în care merg eu viaţa nu are valoare. De la boli şi până la animalele de acolo, există pericol. Psihic, e un adevărat stres să ştii că ai mii de oameni care aşteaptă să le dai apă, să le construieşti, să le dai mâncare. Pe lângă aceasta, sunt ceilalţi 50 de tineri misionari care trebuie să fie hrăniţi, trec prin boli şi pericole. E un stres şi aceasta pentru că mă simt ca tatăl lor.

C.D.:  Care sunt lucrurile care te-au ajutat să nu renunţaţi atunci când a fost dificil?

S.Ţ.:  Prin toate căderile, urcuşurile şi coborâşurile din misiune am rămas credincios unui singur lucru: am văzut inima lui Isus care plânge pentru fiecare om de pe pământul acesta, mai ales pentru cei de la capătul pământului de care nu ştie nimeni, oameni care au şi ei nevoi şi speranţe. Lucrul acesta mă determină de fiecare dată să mă întorc la ei şi să-i ajut cât pot de mult.

C.D.:  O încurajare pentru cei care vor, se pregătesc sau au decis să meargă în misiune.

S.Ţ.:  Nu vă uitaţi la potenţialul vostru intelectual, emoţional sau financiar, uitaţi-vă doar la Dumnezeu. Plecaţi doar prin credinţă. Apoi, pentru mine rămâne valabil un principiu: daca pleci ca misionar trebuie să fi dispus să te sacrifici pentru oamenii la care ai fost chemat. Moise a spus înaintea lui Dumnezeu: „Ia-mă pe mine dar lasă-i pe ei”. Iar în ultimul rând, tinerilor, aveţi o energie extraordinară, sunteţi chemaţi de Dumnezeu ca un gigant uriaş gata de luptă. Nu trebuie decât să puneţi totul în mâna Lui şi să plecaţi prin credinţă.