de Petrica Razvan

Când scriu aceste rânduri, e marţi seara, beau apă parţial decarbogazificată, rod cu dinţii ce pot, şi sunt fără chef…şi din păcate asta nu este ceva nou.

Nu ştiu care este cauza, şi de multe ori nici nu mă interesează. Simt în mine tristeţea unui soldat desculţ şi fără lance, a unui subaltern prost plătit. Sunt plin de gesturi imprudente, de răutate, iubesc cu milă şi cu groază, sunt mai pustiu ca-n totdeauna, acum mi-e cel mai rău dar sper la mai bine. Tot ce-i frumos a plecat în ţările calde. Iarna nefirească îşi face deja simţită prezenţa. S-au schimbat vremurile. Visez la o casă, la o familie fericită, la copiii sănătoşi. Visez la înălţimi spirituale, la semne şi minuni, la mult rod, la spitale goale. Visez la un balansoar, la un pachet de seminţe de floarea soarelui şi la o cola, la stele care-mi fac cu ochiul, şi la ore-n şir de stat cu privirea aţintită spre cer.

Visez cu ochii deschişi…pentru că încă nu pot să cred într-o lume mai bună. Ceva mă opreşte. Ceva mă face să mă gândesc la realitatea cruntă în care trăiesc. Un tată ucis cu cincizeci de lovituri de cuţit de propriul copil, unul care bea până urinează pe el, alta trage pe nas, ăla spulberă cu gipanul cinci oameni pe trecerea de pietoni şi scapă, a căzut guvernul, trebuie să-mi plătesc taxa la şcoală, nu am apă caldă, caloriferele sunt reci, iar respectivul cred că nu mă suportă.

E marţi seara, nici măcar apă parţial decarbogazificată nu mai am, nu mai am ce roade şi sunt tot fără chef. Încă visez cu ochii deschişi…pentru că sunt la volan. Sunt la volanul acestei vieţi şi trebuie să fiu atent. Atent la tot ce se mişcă în jur. Atent pentru că cel rău răcneşte ca un leu şi caută pe cine să înghită. Atent ca să nu Îl pierd din vedere pe Dumnezeu, pe Cel care îmi dă puterea de a visa, şi puterea de A CREDE ÎN VISE. Sunt atent la ce zici tu. Sunt atent la tot pentru că deşi nu vreau sunt un om ca tine…