de Iulia Tuns

Luam parte săptămâna trecută la slujba de binecuvântare a unui suflet nou intrat în viaţa unei familii de credincioşi, dar şi în viaţa bisericii locale. Moment cu adevărat sublim, însă ceva mi-a atras atenţia. Să fie oare muzica prea lentă şi aproape imperceptibilă? NU! Atunci slujba preotului? Nici măcar n-a ajuns la amvon. Atunci, ce să fie oare? M-am dezmeticit, e vorba de o incantaţie aproape malefică cu privire la bunăstare, viaţă fără griji şi altele de genul acesta, rostită pentru noul suflet adus ca ofrandă şi înălţată unui dumnezeu de pluş.

Este oare dumnezeul pe care-l venerăm în biserică adevăratul Dumnezeu? Şi dacă da, este El atât de uituc încât să nu ştie de ce avem trebuinţă? Dacă ştie, de ce bolborosim vorbe fără rost? E atât de vitală bunăstarea noastră pentru Dumnezeu? Atunci, cum de şi-a trimis unicul Fiu într-o familie săracă? Nu contează cu ce ne îmbrăcăm sau ce mâncăm spune litera Scripturii? Aici chiar este o reală problemă, dar cum ai vrea Doamne să vină surorile la biserică fără sulimenelile de rigoare conform stasurilor vremii şi fără ţoalele de marcă? Se poate fără?, atunci n-are rost să mai poarte denumirea de biserică. Că doar pentru mulţi “creştini” mersul la biserică a devenit o perindare a garderobei înniote cu fiecare sezon.

Rugăciunea este singura care face diferenţa dintre autenticitate şi kitsch. E singura ce demască prefecătoria în biserică. Dar cum s-o mai vedem câtă vreme toată biserica e un templu al celor vopsiţi în oi? Trecem drept credincioşi chiar dacă rugăciunile noastre se ridică doar la nivelul tavanului, iar dumnezeul nostru este doar unul menit să ne îndeplinească cererile. Şi apoi, de ce am vrea să fim mai mult decât suntem dacă aici toţi ne văd autentici?