Nesimţitul pe patru roţi
Nesimţitul haleşte
Nesimţiţii nu se fac…se nasc
Sinceritatea…un principiu
Mai înţelepţi decât un şoarece?
In drum spre cer
Fericirea
Nesimţitul pe patru roţi,
episodul III
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.
Nesimţitul haleşte,
episodul II
În primă fază am intitulat acest episod „Nesimţitul la masă” însă mi-am dat seama imediat ce eroare am comis. Luarea mesei este un act social în care o grupare umană îndeplineşte anumite norme de igienă şi comportament. Aşa a fost încă din epoca de piatră când strămoşii noştri se adunau în jurul focului. Asocierea mitocanului cu un astfel de moment social cu siguranţă l-ar fi jignit şi nu l-ar fi integrat corect. Şi totuşi, nesimţitul are şi el parte de un astfel de moment, personalizat bineînţeles. Cum? Urmăreşte-l!O uşă trântită şi un răcnet din care abia s-au înţeles câteva silabe: „Făă muiere, sper că de la noi pute aşa fain că mis rupt în gură!”. Este semnalul că mutantul social a ajuns acasă cu glanda tiroidă urlând de foame(scapă cine poate). Păşeşte mocirlos cu mâinile sleioase în bucătărie şi se tolăneşte pe scaun. Azvârle telefonul şi cheile pe masă şi începe să înfulece din pâine. „Hai fă mai repede cu mâncarea aia, te-o făcut măta’n reluare? Începe să soarbă, dar nu din lingură ci din polonic. Zgomotul scos sună de parcă buzele nevestei tocmai au reuşit să scape din botul lui în încercarea acestuia de a… săruta. Şi pentru că este adeptul ambianţei muzicale indiferent de timp sau spaţiu, tovarăşii din zona Oltului sunt singurii care îi ţin companie la masă, prin intermediul „megafonului”(celularul).
Cu esofagul înfundat, trage o dușcă de orice găsește pe masă, după care urmează deznodământul „odorifer”: râgâiala, eticheta care-l consacrează. Cu coatele crăcănate pe masă, se împinge pe două picioare dar nu înainte să-și frece mâneca de botul mânjit. „Stai făă că strâng eu”, răspunde ofticat. Aruncă oala in ghiuvetă, strânge fața de masă și resturile nesimțitului ajung decor stradal. (cazul fericit în care nu înjură trecătorii care trec prin fața geamului tocmai când el face curat).
„Un limbaj c-am dur și o descriere mai degrabă fictivă decât reală” a concluzionat un prieten scriitura. M-a surprins. Am vrut să-l întreb dacă e român sau poate băștinaș din mediul rural(deși nici această zonă nu mai e demult un loc de refugiu). Eu zic că a fost săracă și incompletă descripția. La restaurant, fastfood, recepții sau scara blocului, astfel de manifestări sunt de regăsit. Nu mă enervează, le detest și îmi e teamă. De ce? Pentru că nu voi fi mereu cu copilul meu la McDonald’s sau restaurant și, oricât îmi doresc, există un risc tot mai mare: nesimțiții nu se nasc, se fac.
Râia societăţii
Nesimţiţii nu se nasc, se fac,
episodul I
Sub deviza “nesimţiţii nu se nasc, se fac, vreau “să bârfesc” despre un beteşug social ce mătură ca tăvălugu’ tot ce a fost normal şi sănătos printre muritori. Nu voi face prescrieri pentru cei “suferinzi”, nu am speranţa remedierii şi poate vreau să fac haz de “necaz”, cel puţin al meu. Totuşi, e bine să-l recunoaştem şi să ne ferim de el pentru că acest beteşug se ia, credeţi-mă: în autobus, pe stradă, în magazine sau instituţii, numărul celor afectaţi e in continuă creştere. Peste tot e criză, numai de ei nu. Aşa că, în următoarele episoade care vor ieşi din tastatură mea, te invit la un pahar de “bârfă” cu aromă de nesimţiţi.
Episodul 1 - Nesimţitul (Râiosul) în mijlocul de transport
Câţiva metri şi tramvaiul se va opri in staţie. Toată lumea se pregăteşte să urce, fiecare în ordinea priorităţilor: mai întâi bătrânii, cei cu handicap, gravidele ş.a. La una dintre uşi o voce megafonică - nesimţitu se introduce: “hai mamaie urcă odată, te caută moartea p’acasă şi tu umbli de nebună pe străzi”. După câteva impunsături şi coate, se urcă bineînţeles primul în tramvai şi fuge valvârtej să se aşează pe scaun: “Rezervat pentru cei cu dizabilităţi fizice”- Oligofrenule, i-aş fi zis, nu şti să citeşti? Dizabilităţi fizice, nu mintale!
După ceva timp, sună telefonul - în tot tramvaiul tovarăşul Guţă are audiţie: ” Sună telefoanele, ca dracii şi curg milioanele, cu sacii”. Nesimţitul răspunde: Daa! Alo? Zi mah mârlane mai tare că mis în tramvai şi dracu’ ştie ce zici! …Da mah bulangiule, te aud! Vin mâncaţi-aş cum p… mea să nu vin! Bah, ceva marfă bună desear’ avem? Ce mah? Vine blonda aia cu fundu mare? Tataie, e belea înseamnă!. După încă cinci minute de conversaţie de genu, interzisă oamenilor normali de orice vârstă, închide telefonul. Şi-a amintit de tovarăşul Guţă şi dă drumul “megafonului” cu dorinţa să se audă dacă se poate, şi în cel de-al doilea vagon al tramvaiului. E aproape de coborâre. În drumul său spre uşă, striveşte degetele din pantofii unui copil, îşi freacă mâna de posteriorul unei domnişoare şi se răsteşte ameninţător către un bătrânel: Tataie, dă-te naibii la o parte, nu vezi că vreau să cobor. Nu ştiu ce te poartă şi pe tine, de ce dracu’ nu stai acasă!” În cele din urmă coboară. Cei din tramvai parcă răsuflă uşuraţi. Unele feţe par înmărmurite de ceea ce au vazut. Majoritatea însă pare că s-a adaptat la acest “fenomen”, îl întâlnesc în fiecare zi pe tramvai. Toleranţă totală. Şi atunci mă întreb: care sunt şansele ca acest focar de înfecţie umblător să nu-şi facă ucenici, pentru simplul fapt că îl întâlneşti în tramvai şi stai lângă el? Dar cu copiii noştri cum rămâne? Cât de toleranţi putem fi încât să credem că micuţii călători nu vor fi următorii nesimţiţi? Doar ei nu se nasc, se fac, se multiplică şi devin tot mai normali pentru pentru o societate “cool”.
Te aștept la următorul episod de palavrageală despre nesimțiți.
Mai înţelepţi decât un şoarece?
de Darius Cornean
Centrul oraşului, mare aglomeraţie; creaturile pe doua picioare aleargă într-o mare forfotă călcând parcă tot ce le stă în cale. În marea zarvă şi nelinişte care pluteşte în aer, lângă treptele unei clădiri, cineva parcă ar sta şi ar privi la tot ce se întâmplă, dar fără să priceapă nimic. Pare firav şi lipsit de ajutor, fricos din cale-afară şi neobservabil de fel. Dintr-o dată devine neliniştit. Vede ceva pe cealaltă parte a străzii ce îi atrage privirile şi îl provoacă. Într-o clipită, sare în mijlocul mulţimii plin de curaj, păşeşte pe culoarul dominat de alergarea picioroangelor şi pare a se îndrepta spre ceva foarte important. Plin de dorinţă şi vitejie, sfidează orice pericol în care se află, perseverează în ciuda insuficienţelor lui pentru că vrea să pună mâna pe ce şi-a propus. Dar oare încotro se îndreaptă? Ce la determinat să păşească în mijlocul mulţimii agitate, înfruntând cu dispreţ parcă, pericolul morţii? Dar, iată-l ajuns. …O bucăţică de caşcaval?! Doar atât? Pentru asta şi-a riscat viaţa, ca să se hrănească, să-şi satisfacă dorinţa şi plăcerea de a savura o fărâma de caşcaval? Dar de fapt, nu e nimic de mirat! Aşa se descrie întreagă viaţa lui, îşi riscă viaţa în fiecare zi, mai ales atunci când trebuie să se hrănească, pentru lucruri de nimic, printre gunoaie…
Dar oare viaţa celor mari, a picioroangelor cum e? Care este motivul pentru care sunt atât de agitaţi şi neliniştiţi în fiecare zi? Şi ei îşi riscă viaţa scormonind printe gunoaie în nevoia de a găsi ceva de “ronţăit” pentru a simţi plăcere? Trăiesc după instictele lor chiar dacă preţul pentru aceasta este moartea? Oare au şi ei lucruri pentru care sunt gata să-şi rişte viaţa? Şi dacă da, care sunt acelea? Atunci…care e diferenţa între viaţa unui om şi…viaţa unui şoarece?
Sinceritatea…un principiu
de Darius Cornean
Ce este sinceritatea? Este o atitudine? Este o calitate? Este un principiu?
”Doamne, cine va locui în cortul Tau? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din inimă.
Sinceritatea este una din florile rare ale vieţii; este o sarcină teribil de grea, ce presupune maximum de responsabilitate. De aceea omul iresponsabil nu poate ajunge la sinceritate, oricât s-ar strădui.
Sinceritatea în viaţa creştinului este utilă în multe aspecte ale vieţii. Dacă în loc de sinceritate am pune de exemplu, puritate, sau curăţenie accentuată a inimii, aceasta ar însemna că în acea inimă să nu mai existe nici o doză de ceva rău, necurat sau impur. Apoi ca efect, acest lucru s-ar răsfrânge în vorbirea persoanei respective, în atitudine şi comportare, care acţionează cu puritate în aproape toate aspectele vieţii de zi cu zi. Din această comportare va lipsi, viclenia, prefăcătoria şi minciuna precum şi alte lucruri ca vorbirea de rău, defăimarea, blamarea, bârfa, lucruri care fac rău aproapelui.
Despre sinceritate cineva spunea: ea este transparenţa caracterului unei persoane, o calitate care nu este conştientizată de persoana respectivă şi care se revelează de la sine prin atitudine, comportare şi vorbire. Ceea ce tu eşti în lăuntrul tău, mai devreme sau mai târziu se va oglindii în ochii tăi şi se va furişa printre cuvintele tale, în privirea ta şi în atitudinea ta, în felul în care arăţi şi chiar în felul în care mergi. Nimic nu va rămânea ascuns, a spus Domnul Isus.
Trebuie menţionată o regulă de bază. Sinceritatea nu înseamnă să spui tot ce gândeşti ci să gândeşti tot ce spui. David spunea – dar Tu ceri ca adevărul să locuiască în adâncul inimii. Însă chiar şi aceasta pentru anumiţi creştini înseamnă un efort prea mare de gândire pentru ei… de ce să mai şi gândească ce spun…
Un scriitor spunea: “Fără sinceritate nu vei reuşi nimic. Oricât de şiret şi iscusit vei fi şi oricât de bine vei şti să tâlcuieşti şi să aranjezi minciuna, ea tot minciună rămâne. Vei înşela poate pe un om, o generaţie, două… dar timpul… pe el nu-l poţi înşela”, Al. Vlahuţă. O observaţie a unui creştin spunea că ori de câte ori cineva este nesincer cu aproapele său, îşi pierde respectul interior faţă de sine însuşi.
Sinceritatea este principiul vieţii divine şi direcţionează sufletul pe un drum diferit de cel al mulţimii cu toată împotrivirea ei, sinceritate nu se lasă biruită de mulţime.
In drum spre cer
Viaţa este un dar dat de Isus. De la naştere şi până la moarte fiecare dintre noi, atât eu cât şi tu, suntem într-o continuă alergare. Alergăm în stânga şi în dreapta şi rămânem uimiţi de felul în care timpul „trece aşa de grăbit” pe lângă noi.
Trăim in secolul vitezei. Lumea e din ce în ce mai tulburată, se afundă tot mai mult în „noaptea păcatului”. Divinitatea este tot mai negată, iar Dumnezeu pentru mulţi a devenit un „nimic”, un bătrân sătul de zile sau un poliţist care e cu „ochii în patru” şi aşteaptă să-l pedepsească pe cel care greşeşte. La urma urmei, dacă există Dumnezeu, stai şi te întrebi de ce lasă El să trăim o aşa viaţă grea, plină de încercări?
Fiind un copil al Său înalţi rugăciuni spre cer. Cauţi un răspuns, două sau mai multe. Şi vezi că ele întârzie uneori să apară. Ce faci?
Poate zi şi noapte strigi către Dumnezeu în speranţa că rugăciunea ta ajunge înaintea Sa. Poate te rogi în felul următor: „Ava, Tatăl meu, sunt copilul Tău, te rog ia aminte la cererile mele. Ochii mi se topesc de suferinţă, de lacrimi. Îmi întind mâinile spre Tine, îţi cer ajutorul dimineaţa şi seara. Chiar şi prietenii parcă ma uită, cei de aproape se fac nevăzuţi. Până şi Tu îţi ascunzi faţa de mine…”
Este un strigăt disperat al sufletului, plin de durere, este trist, dar adevărat. Poate că şi tu ai ajuns sau vei ajunge în asemenea momente când te vei îndoi de existenţa lui Dumnezeu. Ceri un semn şi parcă nu-l primeşti. Se închide cerul, tace. Vrei să vezi luminiţa de la capătul tunelului, vrei să te bucuri mai mult de viaţă, să zâmbeşti când razele soarelui încep să strălucească pe cerul vieţii tale.
Poate te întrebi: „până când să mai aştept?” Vestea bună e că o inimă care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, va continua să aştepte raspunsul divin. Această atitudine de aşteptare este un semn al maturităţii spirituale. Şi Dumnezeu întotdeauna va onora pe cel care alege să se încreadă în El, indiferent de situaţia în care se găseşte.
Este aşa de minunat faptul că planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune pentru noi. El are timpul Lui când hotărăşte să acţioneze, pentru că „orice lucru El îl face frumos la vremea Lui.” (Eclesiastul 3:11b)
Având o atitudine de aşteptare tu nu faci altceva decât să-I demonstrezi Domnului că vrei să rămâi în voia Lui, să-L asculţi, căci „ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” (1 Samuel 15:22) ASCULTARE! Ascultarea de El implică de multe ori renunţare la tine, la confortul tău. Eşti gata să te laşi prelucrat în atelierul Celui mai mare Artist? Doreşti ca gândurile, atitudinilie, comportamentul tău să fei modelate de mâinile Creatorului?
Cizelarea, zdrobirea, frângerea doare, dar este necesară pentru că numai aşa poţi ajunge la un caracter cristic. De fapt aceasta doreşte Dumnezeu Tatăl, să creştem tot mai mult în asemănare cu El.
Cred că în mersul nostru către cer merită să ne dorim să fim şlefuiţi de mâinile Celui mai talentat designer, pentru că El, Dumnezeu, a pus în tine atâta frumuseţe! Vede în tine valoare şi vrea ca şi tu să o vezi; de aceea lasă ca diamantul din tine să strălucească în urma vieţii tale!
articol scris de Erika Meister
Fericirea
Mi s-a reproşat de multe ori că sunt ironic. Mi s-a atras atenţia că râd prea mult, că râd de orice, de oricine şi oricând. Mi s-a spus că viaţa care o trăim pe pământul acesta este „ceva serios”. Am fost învăţaţi, şi culmea şi aplicăm, seriozitatea excesivă. Ici colo se vede câte o figură mai dezgheţată şi aceasta din cauza excesului de alcool. Oamenii nu mai râd pentru că nu mai pot. Sunt obosiţi, bolnavi, răi. Cei sănătoşi sunt scârbiţi şi fără chef. Cu alte cuvinte sunt tot bolnavi, bolnavi de indiferenţă.
Am uitat să fim bucuroşi întotdeauna. Am uitat să râdem, dar am învăţat să ne încruntăm. Am uitat să ne rugăm, să vorbim cu Dumnezeu, dar am învăţat să punem accent pe lucrurile trecătoare. Am uitat să facem lucruri de calitate, dar am învăţat să fugim de responsabilităţi. Riscurile nu ne plac. Eşecurile nici atât. Noul ne sperie, de vechi ne-am săturat, efortul nu ne place. Avem libertate, dar trăim prizonieri într-o lume egocentrică. Eul este la putere, și risc să spun că din cauza aceasta nu mai râdem. Suntem egoişti. Ne este teamă să râdem pentru ca să nu rămânem cumva cu faţa deformată de la prea mult râs. Ne este frică să ne bucurăm, să ridicăm mâinile sus în biserică să nu ne facem de ruşine eul. Ce-o să spună respectivul sau aia? O să ne catalogheze drept nebuni. Mai bine stăm în banca noastră interesându-ne doar de noi. De noi, doar atât.
Sunt cel mai fericit om de pe pământ. Nu că aş fi cel mai puţin egoist. Nu că aş fi cel mai deştept. Cine mă cunoaşte ştie că întrebările pe care le am sunt o zestre mai mare decât răspunsurile. Nu că nu aş avea probleme. Neputinţa locuieşte şi în jurul meu. Nu că aş avea prea mulţi bani. Sunt fericit pentru că în curând clipa se va dilata şi va căpăta formă de veşnicie. Sunt fericit pentru că va fi mai bine în Cer. Deci capul sus! Bucuraţi-vă, râdeţi, fiţi liberi să vă arătaţi dragostea pentru Dumnezeu. Răstigniţi-vă eul! Fiţi fericiţi! …
…Sunt fericit pentru că Dumnezeu mă acceptă şi pe mine, şi mă îndrept cu paşi uneori mai lenţi, alteori mai vioi spre Cer, încercând să fac binele cât mai „bine” râzând de unul singur, de orice, oricine şi oricând.
|
